Luca Niculescu despre familie: rude celebre, avere pierdută și bunicul trimis la Canal

Luca Niculescu despre familia sa: tradiție comercială, avere pierdută și bunic trimis opt ani la muncă forțată

Luca Niculescu, desemnat pentru funcția de premier, a povestit într-un interviu din 2015 despre copilăria sa într-o familie cu rădăcini în Bucureștiul interbelic, despre tinerețea sa rebelă și despre evenimentele dramatice care au marcat istoria familiei sale: naționalizarea comunistă, trimiterea bunicului său la muncă forțată la Canal și în Bărăgan și participarea sa, alături de tatăl și prietenii săi, la Revoluția din 1989.

El spunea că familia sa avea o veche tradiție comercială. Firma fondată de stră-străbunicul său, Luca P. Niculescu, ajunsese printre cele mai importante din țară, cu 40-50 de sucursale. Familia comercializa țesături și stofe și deținea și o fabrică de conserve și ferme. Străbunicul său, Jean, studiase comerțul în Marea Britanie, iar bunicul la Lausanne și Leipzig.

Niculescu relata că familia era apropiată de liberali, iar străbunicul său fusese senator și, pentru scurt timp, ministru al Comerțului într-un guvern Averescu. „Toată familia era liberală, membri în partid”, povestea el, adăugând că aceștia finanțau partidul și erau apropiați de familia Brătianu.

Bunicul său a fost închis în perioada comunistă, dar a primit o pedeapsă considerată mai ușoară datorită intervenției unui fost angajat ajuns în structurile Securității. Potrivit relatării lui Niculescu, bunicul a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră și apoi la construirea unor sate în Bărăgan, unde a stat aproximativ opt ani la muncă forțată.

În copilărie, familia sa a locuit mai întâi în zona Cișmigiu, apoi s-a mutat în Berceni, într-un bloc nou, unde trăiau familii de muncitori de la IMGB sau din structurile Securității. În noul cartier, familia era considerată „ciudată”, pentru că avea mobilă veche și tablouri păstrate din casele naționalizate. Lui Niculescu îi era rușine să-și invite colegii acasă, pentru că mobilierul i se părea demodat. Își dorea pe perete un covor cu „Răpirea din Serai”, în timp ce familia avea picturi de Nicolae Vermont și Nicolae Grigorescu.

Bunicul său apărea în cartierul muncitoresc îmbrăcat în costume de dinainte de război, cu pălărie și baston, iar copiii din cartier îl îndrăgeau pentru poveștile pe care le spunea. Acasă, le vorbea celor patru nepoți despre perioada de dinaintea comunismului. La un moment dat, Luca Niculescu le-a spus colegilor că bunicul său fusese „rege”, iar învățătoarea i-a chemat pe părinți și i-a rugat să nu-i mai spună asemenea lucruri.

În liceu, Niculescu făcea parte dintr-o gașcă de rockeri. Spre sfârșitul lui 1988, grupul plănuia să scrie manifeste împotriva regimului comunist și să le distribuie în cartiere. Planul a fost abandonat după ce unul dintre colegi le-a spus că un alt membru al grupului ar fi turnător și că ar putea avea probleme dacă merg mai departe.

Înainte de 1989 nu se gândea să devină jurnalist. Dăduse examen la Facultatea de Filologie, pentru secția latină și greacă, și îl atrăgea și Facultatea de Istorie. Nu îl încânta ideea de a fi „jurnalist de propagandă”. După Revoluție, când presa românească „a explodat”, s-a hotărât să devină jurnalist.

Despre Revoluție, Niculescu a povestit că pe 21 decembrie 1989 urma să meargă la mătușa sa, dar aceasta l-a sunat și i-a spus să nu mai vină pentru că în centrul Bucureștiului „se întâmplă lucruri”. A doua zi, a plecat împreună cu prietenii din cartier spre Piața Universității, iar tatăl său li s-a alăturat. A strigat „Jos Ceaușescu!” în fața magazinului Cocor și a ajuns în Piața Universității în jurul orei 11:30. Ulterior, a mers împreună cu tatăl și unul dintre frații săi să apere radioul, până când o rafală auzită în apropiere i-a făcut să se retragă într-un loc mai sigur.